Amintiri, momente, emotii, clipe, o intreaga viata..

Etern

“Viata e scurta, incalca regulile, iarta repede, saruta incet, iubeste cu adevarat, razi din toata inima si niciodata, dar niciodata nu regreta nimic.”

 

Etern

 

Privind in spatele meu, tot ce am vazut a fost un covor aramiu de frunzemoarte, privind in sus am vazut intreg cerul, acoperit din cand in cand de cate o mica plapumioara alb imaculat si privind in fata te-am vazut pe tine, pictai ,in aer liber, copacul aproape gol din fata ta. Te-ai apropiat de mine si m-ai intrebat “ M-ai putea ajuta?” iar eu ti-am urmat sfaturile asezandu-ma la baza copacului pe covorul defrunze lasandu-ma pictata de tine.

–         Multumesc mult, esti foarte frumoasa… scuza-ma nu ti-am retinut numele.

–         Cu placere, ma numesc Aida, desi nu-mi amintesc sa-ti fi zis numele meu.

–         Bine recunosc, nu mi l-ai mai zis. Vrei sa vezi cum a iesit? M-a intrebat intinzand mana catre mine pentru a ma ajuta sa ma ridic.

–         Da, multumesc, iar numele tau este?

–         Victor, de meserie pictor. Mi-a zambit conducandu-ma pana la banca unde muncise o ora intreaga.

–         E superb tabloul, desi cred ca era mai frumos daca nu apaream si eu in el.

–         Sa nu mai spui asta niciodata. Nici un tablou de-al meu n-a fost mai frumos vreodata. Ai niste ochi de-a dreptul superbi, iar culoarea parului tau e perfecta in contrast cu multitudinea defrunzede pe jos.

–         Multumesc, am spus aproape in soapta si pot pune pariu ca am fata mai rosie ca focul.

–         Mi-as dori sa te mai revad, am vreo sansa?

–         Nu stiu, ai vreun atelier? Mi-ar placea sa-ti vad restul tablourilor.

–         Da, este chiar aproape de locul asta, dar acum e ceva dezordine, ce zici demainene vedem tot aici si o sa te duc la altelier?

–         Bine, mi-a facut placere Victor.

–         De asemenea Aida.

M-am intors de unde venisem, pe acelasi covor defrunze, desi mergeam mai stangaci, privind din cand in cand in spate, intalnindu-i privirea. Mi-am varat mainile in buzunarele de la trench si am luat autobuzul spre casa mea. Pentru restul zilei m-am rezumat sa ma gandesc la el, Victor, ii aveam imaginea bine intiparita in minte, inalt, imbracat cu o camasa in carouri maro, o jaketa de o nuanta mai inchisa si niste jeansi prespalati, incaltat cu o pereche de pantofi barbatesti din piele intoarsa tot maro. Chipul ii era putin bronzat, ochii rotunzi, mari si de un verde maritim. Ziua a trecut relativ greu, asteptam cu prea multa ardoare ziua demainesi am adormit tot cu gandul asta.

Cerul era ceva mai innorat ca ieri, dar speram sa nu inceapa prea curand ploaia. Am deschis dulapul cercetand cu privirea prin multitudinea de haine ceva potrivit pentru ziua de azi. Dupa mult chin, am reusit sa ma imbrac cu o rochita rosu inchis ce avea o curea subtire si neagra in talie, dresuri negre si trenchul meu negru deschis. Parul ondulat natural l-am lasat pe spate si m-am incaltat cu niste platforme rosu inchis. Cheile, poseta, telefonul si eram gata de plecare. M-am dus spre banca de ieri, sperand sa-l gasesc acolo, spre surprinderea mea el venea din spatele meu, prinzandu-ma de talie.

–         Victor, m-ai speriat. Am tresarit eu intorcandu-ma catre el.

–         Scuza-ma, nu asta era inntentia mea. Mi-a zambit strengareste, intr-un fel in care simteam ca ma topesc.

–         Mergem? L-am intrebat ducandu-ma inspre el.

–         Nu inainte sa-ti dau asta. Mi-a spus inmanandu-mi un trandafir rosu aprins, florile mele preferate.

–         Multumesc frumos, ador trandafirii!

–         Stiam.

–         De unde stiai?

–         Am ghicit. Mergem?

–         Bine, o sa cred pentru un moment povestea cu ghicitul. L-am luat de brat sin e-am continuat mica plimbare pana la atelierul sau.

Presupusul “atelier” era un vechi garaj, destul de frumos amenajat, plin de tablouri, masute cu acuarele, pensule si restul lucrurilor pe care le poti gasi intr-un atelier de pictura. M-a luat de mana care spatiul lui de lucru, pe sevalet era deja un inceput de tablou, parea a fi un chip de femeie.

–         La acesta lucrez de aseara, dar nu prea reusesesc fara persoana respectiva in fata.

–         Vrei sa spui ca in acest tablou sunt eu? L-am intrebat mirata, asezandu-ma pe scaunul din lateral.

–         Inca nu este finalizat, o sa vezi ca la sfarsit o sa semene cu tine.

–         De ce imi faci mie un tablou Victor?

–         Nu stiu, dar e ceva ce ma atrage la tine din prima clipa cand te-am vazut, ai acel ceva care m-a facut sa nu dorm toata seara gandindu-ma la tine.

–         Dar eu nu sunt frumoasa, nici macar nu merit ca cineva sa se gandeasca la mine.

–         Sti ca tot ce spui sunt prostii, nu? M-a intrebat in timp ce continua tabloul privind panza si apoi pe mine.

–         Daca spui tu. Am lasat capul in jos.

–         De cate ori sa-ti mai spun ca esti frumoasa ca sa-ti intre si tie bine in cap?

–         Cred ca o sa mai trebuiasca s-o mai repeti de cateva ori. I-am zambit pentru prima data rentuntand la imbujorare.

–         Esti atat de frumoasa cand zambesti. Aida, cine te-a pus in calea mea?

–         Destinul? L-am intrebat inca zambind.

–         Crezi in destin Aida?

–         Trebuie sa fie o forta care sa ne conduca viata si aceea se numeste destin.

–         Probabil. A spus absent inca uitandu-se adanc in ochii mei.

–         Victor?

–         Shht, mi-a spus apropiindu-se de mine si luandu-ma strans in brate.

Ramasesem uimita de gestul sau dar i-am raspuns la imbratisare. Mi-a dat drumul partial, apropiindu-si buzele de ale mele. Gestul lui a fost spontan si nu stiam cum sa-l iau pe moment.

–         Iarta-ma, dar de ce a trebuit sa apari in viata mea acum?

–         Poftim? L-am intrebat vizibil deranjata de intrebarea lui, nu ma vroia in viata lui?

–         Nu intelege gresit, mi-as fi dorit asa de mult sa te cunosc inainte, cand eram un simplu pictor incepator, cand viata nu-si batuse inca joc de mine.

–         Scuza-ma, dar nu inteleg.

–         De ce te-as incarca cu problemele mele, Aida?

–         Nu spune asta, vreau sa stiu tot despre tine, pentru ca si eu simt ceva, nu stiu ce e, dar acum simt ca tot corpul imi tremura…

–         Acum un an am avut o depresie puternica, alcoolul si drogurile au fost singura mea scapare, dar de fapt ele ma duceau cu pasi rapizi catre moarte. Sa fi in coma alcoolica, sa reusesti sa traiesi iar apoi sa iei o supradoza si sa traiesti si dupa asta e cu adevarat ceva traumatinzant.

–         Ce te-a adus in starea aia Victor?

–         Un accident stupid, eram dupa o petrecere, desi nu bausem mai mult de un pahar de sampanie inevitabilul nu poate fi oprit. Eu eram la volan iar fratele meu in dreapta…

–         Daca ti-e greu, nu e nevoie sa-mi spui mie toate astea, daca n-ai incredere in mine, dar sa sti ca sunt aici pentru tine. M-am dus langa el si l-am strans in brate puternic.

–         Nu, trebuie sa-mi scot tot din inima. Dadusem muzica destul de tare in masina si n-am auzit claxoanele din spate si dupa o depasire am intrat in plin intr-un tir. In acel timp masina s-a rostogolit iar fratele meu a ramas sub fiare, iar eu reusind sa ies inainte ca masina sa explodeze. Ramasesem socata, il priveam absenta, scena din seara aia construnindu-se la mine in minte.

–         Imi, imi pare rau. Am reusit sa construiesc o fraza, desi stiam ca parerea mea de rau nu-l va consola vreodata. Victor, tu crezi ca esti vinovat pentru accident?

–         Daca nu era depasirea aia, daca nu era paharul de sampanie sau pur si simplu daca nu eram acolo in momentul ala.

–         Asta a fost destinul Victor.

–         Nu-mi vrobi mie de destin, a tipat la mine, daca destinul i-a luat viata fratelui meu atunci urasc destinul!

–         Shh, l-am luat in brate, desi nu stiam cum sa reactinonez in momente de genul acesta.

–         Imi pare rau, nu trebuia sa-ti spun tie toate astea, nu trebuia sa fi tipat la tine. Aida, mai simti ceva pentru mine dupa ce ai aflat ca sunt un criminal?

–         Taci, nu esti un criminal. A fost un accident, intelege. Si da, inca simt ceva pentru tine, inca te iubesc.

–         Cum ma poti iubi?

–         Nu stiu, pentru ca pur si simplu te iubesc, pentru ca tu trebuie sa intelegi ca viata merge mai departe, indiferent de obstacole, ca desi fretele tau nu mai traieste tu trebuie sa-ti continui viata si s-o pretuiesti. Pentru ca trebuie sa fi aici pentru mine, sa ai grija  de mine si sa ma iubesti.

–         Inca mai crezi ca destinul te-a pus in calea mea?

–         Nu, acum nu mai cred, acum sunt sigura ca destinul a vrut sa ne intalnim, destinul a vrut sa ne iubim.

–         Esti atat de naiva, Aida. Perechea asta de ochi caprui spune atat de multe. Nici tu n-ai avut o viata usoara.

–         Nu ma plang, am ajuns cu greu in Bucuresti si nu mi-a fost asa usor sa imi parasesc orasul natal pentru facultate.

Si am continuat sa-ti povestesc despre viata mea, tu despre a ta asfel incat nu am simtit cand a trecut timpul ajungand sa dorm la tine acasa. E asa de frumos acum ca-mi amintesc cat de dulce imi vrobeai cand eram impreuna. Dar sti ce doare cel mai tare, ca n-o sa pot iubi pe altcineva…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s